Editorial / Despre fetite imbracate in roz si baietei care nu plang
Despre fetite imbracate in roz si baietei care nu plang
Despre fetite imbracate in roz si baietei care nu plang Eu sunt femeie fiindca am fost crescuta sa fiu femeie. Ma diferentiez de un barbat nu printr-un minus de carne dintre picioare si un surplus de carne pe piept. Nu. Ma diferentiez de un barbat fiindca am fost crescuta sa ma gandesc la mine ca fiind diferita de un barbat. Eu sunt femeie pentru ca nu fac lucrurile ca un barbat, nu simt ca un barbat, nu am relatii cu oamenii ca un barbat. Soarta mea a fost hotarata din momentul in care a venit mama cu ecografia acasa: e fata! Asa ca mi-au cumparat hainute roz. Norocul meu a fost ca parintii mei, deschisi la minte in multe feluri, au decis sa nu ma creasca conform standardelor. Poate fiindca tata isi dorea un baiat. Asa incat am crescut educata intr-o maniera confuza, nici ca o fata, nici ca un baiat. Poate de aceea am avut o perceptie mai pronuntata a ceea ce trebuia sa fiu si a ceea ce nu trebuia sa fiu. Copiii pot fi foarte cruzi, ei sunt prin excelenta sinceri. Sinceritatea lor este frate cu intoleranta si uniformizarea prin forta. Ei reproduc ce vad in familie si accepta aceasta ordine ca pe ceva fix si necesar sa fie respectat. Asa incat, daca nu te potrivesti acelei realitati, sinceritatea lor doare. Nu ai rochita alba sau roz sau de ce culoare o fi la moda? O tragedie soldata, poate, cu o bataie care sa instaureze legea majoritatii asupra copilului disident. Nu iti faci unghiile, nu te machiezi, nu iti impletesti smechereste parul? Alta tragedie. Te transformi intr-o paria, o nedorita de care se rade pe la colturi. Si uite-asa se nasc dramele copilariei si se fac primii pasi spre invatarea unui model de a fi. Este prima lectie despre „a fi diferit” care „nu este bine”. Este prima lectie despre asteptari si despre putere. Cand cresti, lucrurile nu devin mai usoare. Scoala este un centru de proliferare a normelor, care nu te invata numai sa scrii si sa socotesti, ci care, direct sau indirect, te vrea transformat in modelul ideal de fata sau de baiat. Profesorii... eu cred ca sunt inconstienti. Prea putini au in ei etica de a fi profesor, etica de a forma persoane, personalitati. Sunt persoane importante in viata copilului, ei au dreptul de a-l aprecia, de a-l nota. Ceea ce spun ei marcheaza, uneori, pe viata un copil. Sa spui unei fete in fata clasei ca este grasa si ca trebuie sa slabeasca, este o crima, o crima asupra sufletului acelei persoane, la care am asistat. Am fost marcata, indirect, imaginandu-i cum s-a simtit colega mea, si timp de patru ani am fost urmarita de frica de a nu fi ridicata in fata clasei si de a fi aratata cu degetul: „Ioana e grasa! Sa radem de ea!”. Iar cea care a savarsit aceasta crima a fost o profesoara. Si alte si alte exemple. Fiecare din noi are amintiri de acest gen, amintiri care ne urmaresc si care ne-au marcat. Si istoria continua. Nici universitatea nu e diferita, desi te-ai astepta ca profesorii de acolo sa aiba o etica mai puternica. Dar nimic nu se schimba. „Fetele nu au simt analitic”, „fetele sunt prea cramponate de natura imediata a realitatii”, „ele sunt prea sensibile” etc. etc. Recunoasteti stereotipurile?
Inconjurate de restrictii, inconjurate de limite si limitari mai dur sau mai subtil impuse, ne trasformam in femei. In familie este laboratorul principal al acestei metamorfoze. Acolo invatam ca trebuie sa fim harnicute, gospodine, sa stim sa gatim si sa fim obediente, asa cum este si mama. Acolo invatam ca o cariera potrivita este cea de educatoare sau de asistenta. Si, mai ales, invatam ca trebuie sa il asteptam pe Fat-Frumos, iar pentru a ne alege, noi trebuie sa devenim Ilene-Cosanzne. Aceasta ultima parte o invatam mai ales la televizorul familiei. Care functioneaza pe principiul „cu televizorul conduceti poporul”. Micuta cutie vorbitoare perverteste mintile tinerelor impresionabile mai eficient decat orice alta metoda educativa. Pasii mi-au ajuns in ultimii ani in mijlocul scolilor. Chiar si cu o memorie foarte slaba si tot ti-ai da seama cat de diferiti sunt tinerii de azi fata de cum eram noi la varsta lor. Diferiti, dar cat de uniformi, prin reproducerea unor modele vazute la televizor. Imi aduc aminte ca, atunci cand eram eleva, silita fiind sa imbrac vesnica uniforma, incercam sa ne diferentiem unele de altele, fie prin uniforme facute de comanda din alt material, fie prin bluze mai interesante. Acum avem un fenoment invers: fetele se chinuiesc sa fie aidoma unui model promovat de mass-media, cu riscul de a se pierde intr-o multime de copii fara personalitate. Iar televizorul are grija sa produca si sa promoveze, la intervale regulate, alte vedete care sa impuna stiluri diferite. Noroc ca, in mijlocul atator posturi comerciale care ne hranesc cu aceste stereotipii, mai apar si forme media alternative, care ne mai invata ca a fi diferit nu este chiar atat de rau pe cat pare.
Sa fii mama trebuie sa fie o responsabilitate foarte mare. Trebuie sa hotarasti cum e mai bine pentru copilul tau. E bine sa il cresti ca pe unul din multime, pe principiul „fericiti cei saraci cu duhul”, sau este mai bine sa il inveti sa fie o persoana si nu doar o fata sau un baiat? Eu imi pun aceasta problema, dar as vrea sa stiu cate alte femei se mai gandesc la asa ceva, cate mame cumpara trusou albastru pentru fetite si cate mame le spun baieteilor ca este in regula sa planga daca ii doare.
Articol de Ioana - Andreea Pop
Sursa: www.blanca.ro
Articol de: Saloane.ro
