Pana la a avea copii, detinerea unui animal (pet) este cel mai apropiat lucru ca responsabilitate. Incepand cu varste fragede, anumite persoane isi dezvolta latura afectiva, parinteasca prin intermediul ingrijirii unui animalut. Aproape toti dintre noi au avut un pestisor (sau peste, depinde de fata), un canar (sau papagal, depinde de fata), caine, pisica, hamster (sau vaca, depinde de baiat), samd. Sau daca n-am avut, cel putin ni i-am dorit. 

Nu stiu daca exista vreun copil care sa nu-si fi dorit un animalut de casa, cu toate ca, in imaturitatea ce ne caracterizeaza pana la o anumita varsta, acest sentiment este mai mult o copilarie decat o manifestare paterna, respectiv materna. Si copiii se plictisesc repede. In schimb, cand dorinta de a detine si creste un animal se manifesta si mai tarziu in vietile noastre, aceasta are o cu totul alta conotatie:

Persoanele care "adopta" un animal de casa cu buna stiinta si nu dintr-un implus specific copiilor, o pot face din motive variate, precum: inocenta animalelor, afectiunea neconditionata pe care ti-o ofera acestea, loialitatea animalelor, gandirea pura a animalelor care nu au un alt scop in minte de fiecare data cand actioneaza sau "vorbesc". Cei care se recunosc in acest profil si care au ales sa aiba un "pet", pe langa toata admiratia mea, castiga ceva important: Responsabilitatea ingrijirii unui suflet nevinovat !

Paralela dintre copii si animalute poate fi dusa la extrem pentru ca asemanarile sunt multiple: nici copii nu-si aleg cand sa se nasca si nici animalele, nici copii nu-si aleg parintii si nici animalele, si copii si animalele sunt deopotriva fiinte neajutorate care depind in totalitate de persoana sau persoanele ce si-au asumat raspunderea cresterii lor.

Asa ca, exact cum spuneam si in intro-ul articolului, cresterea responsabila a unui animal de casa este cel mai bun antrenament pentru cresterea unui copil. Chiar necopt si imatur fiind tu, ca individ, faptul ca zilnic sau periodic ii cumperi hrana, ii dai mancare, ii cureti culcusul, il duci la doctor, incerci din cand in cand sa-i faci o bucurie, vorbesti cu el, nu te face decat mai bun, mai atent, mai responsabil.

Ce putem spune atunci despre acei, dar mai cu seama, acele dintre noi, care refuza cresterea unui animal, care gasesc numai aspecte negative acestei indeletniciri, care au un animal in casa, cu ele, dar hotarasc brusc, dupa ce se satura, ca nu-l mai vor? Si zic "mai cu seama, acele dintre noi" pentru ca ma gandesc cu groaza: cum poate fi o buna mama o astfel de persoana? Cum poti avea ca barbat, incredere intr-o asemenea femeie, care este dispusa sa trimita pe drumuri, la tara, oriunde, numai sa fie departe de casa in care sta ea, un animal, un suflet, o fiinta pura !? 

Pai daca esti deranjata ca latra cainele din cand in cand sau ca pisica ti-a zgariat geanta sau ca pasarile imprastie grauntele prin casa, cum te vei comporta cand copilul nou-nascut iti va plange de dimineata pana dimineata si nu vei putea sa mai dormi, cand va face pe el intr-una si vei fi obligata sa-l schimbi si sa-l cureti, cand vei incerca sa-l hranesti si el va scuipa tot morcovul pe hainutele noi si pe tine, sau cand iti va rupe rochia favorita si ti-o va indesa in la fel de favorita vaza de cristal !?

Il vei arunca pe geam in timp ce-ti blestemi zilele pentru alegerea facuta - cea de a-i da nastere si de A-TI ASUMA CRESTEREA SA! 

Esti oare potrivita sa devi mama?  

Articol de: Daniel Ionescu